|
Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de Trancaneala :
Viata individului in termeni economici, de
Stéphane IONESCO
(Material propus pentru publicare la data de: 17-03-2008)
Pare că economia ar fi pulmonul prin care societatea modernă respiră, iar statistica, ritmul ei cardiac; umaniştii, aşa-zişii doctori ai sufletului, sunt resignaţi să-şi malaxeze teoriile sperând că, odată şi-odată, utopiile lor vor căpăta corp. Pentru moment, „înţelepciunea economică”, la care subscrie marea majoritatea guvernanţilor planetei, are raţiunile ei implacabile, iar omenirea, însetată de prosperitate, n-are altă soluţie decât supunerea stoică la aceste imperative.
Mai toate revoluţiile, revendicând preponderenţa individului sau a colectivităţii faţă de buldozerul economic, s-au soldat prin gustul amar al imposibilităţii.
Dictaturile cele mai autoritate, de genul comunismului care, cu o retorică abundentă, ridicau omul deasupra tuturor celorlalţi factori sociali, s-au lăsat ispitite de formula ascendento-descendentă numită economie de piaţă, sau de ”loteria” bursieră, supusă, nemilos, celor mai spectaculoase fluctuaţii.
Copierea economiei occidentale şi punerea ei în mâinile neofiţilor, cu toate riscurile ce o pasc, a făcut din aceste lagăre egalitariste, bastioane ale inegalităţilor.
Când ţi se aminteşte, în mai toate ocaziile, despre topul miliardarilor şi de magia exercitată de aceştia asupra mulţimii, te întrebi, cu îngrijorare, dacă anonimul cu ambiţii mai modeste şi cu un salariu decent, dar onest, mai reprezintă ceva pe scara valorilor, pus alături de munţii de bancnote, înaintea cărora nici conştiinţele cele mai pure nu-şi pot reţine reverenţele.
Toate acestea, fac ca economia triumfătoare să subordoneze omul şi să-i decidă statutul. El, „ucenicul vrăjitor” a cărei inteligenţă e la originea prezentelor confuzii, să devină subaltern al propriilor sale găselniţe, iar ea, „economia triumfătoare”, să nu mai vrea să danseze decât după propria ei muzică.
Creşterea consumului este, în realitate, echivalentă unui drog; prima doză creează euforia, celelalte duc inevitabil la catastrofă.
A oferi întregii umanităţi nivelul de viaţă actual al Europenilor sau al Americanilor, ar însemna să se depăşească capacităţile Terrei de a-l furniza. Nu-i vorba de o „descreşterea zero a consumului”, aşa cum o preconiza Clubul de la Roma, ci de o descreştere a consumului celor cu mijloace exorbitante.
Pe de altă parte, a ţine cont numai de producţie, precum celebrul BNP (produsul naţional brut), nu poate constitui o soluţie mulţumitoare. De ce n-am evoca şi alte surse de satisfacţie – un acces mai apropriat la îngrijirile medicale, la educaţie, la justiţie – şi, de ce nu?, la fericire.
Calculul preferat şi cinic al economismului riguros privind individul, este exprimat prin costul acestuia şi valoarea a ceea ce produce. Diferenţa, la o vârstă anume, între cei doi termeni, este socotită ca fiind, prin definiţie, „valoarea” sa personală instantanee. În timpul copilăriei şi adolescenţei, această valoare este, desigur, negativă, diminuând cu fiecare an. Intrând în sistemul productiv, evoluţia devine mai suplă, iar atunci când produce o valoare superioară faţă de ce a costat, curba devine ascendentă. Echilibrul între costul şi producţia cumulată este atins la vârsta maturităţii când valoarea sa devine pozitivă. Numai că, odată cu oboseala şi bătrâneţea, reîncepe o etapă unde bilanţul se îngreunează şi, dacă moartea nu intervine la timp, acest bilanţ continuă să persiste negativ până la sfârşitul existenţei.
Economiştii, care abordează aceste probleme într-un stil atât de excesiv şi pragmatic, nu au, în nici un caz, intenţia să preconizeze eutanasia persoanelor în vârstă a căror aport cumulat începe să descrească.
Cu toate acestea, prelungirea existenţei individului, pe care medicii o consideră ca cea mai frumoasă dintre victoriile lor asupra naturii, reprezintă pentru economişti o evoluţie defavorabilă bunăstării societăţii.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut că societatea actuală este impregnată în profunzime de această viziune. Un bătrân, e cineva care costă, care nu produce şi care nu va mai produce nimic. Totul se tratează cu faimoşii termeni contabili, „debit” şi „credit”.
Nu pot uita expresia unui acefal mioritic, când o bătrânică îşi croia drum cu greu prin aglomeraţia troleibuzului : „- Ce mai cauţi şi matale babo în înghesuiala asta, când moartea te-aşteptă pe-acasă…?”
Măsurat cu aceste criterii, eşecul societăţilor conduse de economism este patent, în ciuda performanţelor tehnice afişate cu scopul de distrage atenţia de la veritabilele probleme.
Logica calculelor severe, aplicată în perioadele economice mai mult sau mai puţin critice, face ca deciziilor „înţelepte” ale economismului să li să-i găsească ecou şi toleranţă în mase.
Când un şef de serviciu dintr-un spital englez rezervă îngrijirile mai costisitoare unei anumite tranşe de vârstă, când responsabilii cu transfuziilor sanguine din Franţa au preferat să administreze stocul de sânge contaminat cu virusul sidei, hemofililor, pentru a nu dezechilibra bilanţul Centrului naţional de transfuzii, am impresia că ne găsim într-o perioadă, nu prea îndepărtată de barbarie unde unele categorii, declarate non productive, sunt sacrificate pe altarul economismului.
Cât de legitimă apare revolta umanistului Albert Jacquard când afirmă; „Pentru a face un om - am mai spus-o - este nevoie de mulţi oameni; fiecare nu există decât graţie celorlalţi. Iar ceilalţi pot fi copii sau vârstnici, burghezi satisfăcuţi sau marginali rebeli, toţi contribuie la misterioasa alchimie care transformă un individ, fabricat din patrimoniul său genetic, într-o persoană conştientă de existenţa sa şi de rolul ce-i revine.”
|
